O povestire deamea.

Se vede k e mai veche. Dar mi-a placut la nebunie atunci. Akma nu-mi mai place..:| dar...na.


O noapte de pomina
Jan 23, 2008 10:49 PM

Compunere ceruta la scoala. Text fantezist. Mie imi place toata intamplarea...e specifica mie. Daca aveti chef sa cititi asa-zisa literatura adolescentina....READ ON

Mai sunt cateva minute pana la miezul noptii. In curand cerul se va lumina de artificii iar eu astept cu emotie acest moment.
Deodata se intuneca totul. Lumina lunii, careera prezenta acum cateva secunde, a disparut. Nu mai e nici o raza de lumina. Bezna totala
si o liniste de mormant. Nici macar propria mea respiratie nu o aud. Ma cuprinde un val de caldura si de panica. Simturile mele, candva
ascutite, nu percep nimic. Nici miros, nici atingere, nici sunet. Levitez intr-o bezna cumplita. Nimeni nu da nici un semn de viata. Parca ar fi
disparut toti prietenii mei. Mana pe care o straangeam intr-a mea nu mai e. Simt cum intunericul acela ma trage mai mult si mai mult
in adancurile lui. Ma atrage, ma indeamna sa il las sa ma cuprinda. Eu nu pot rezista tentatiei. Un sentiment de curiozitate morbida si
neinfricata ma incearca. Mi-as dori sa pot atinge bezna aceea. Chiar daca sunt terifiata de ce se intampla in jurul meu. Memoria si logica
s-au transformat intr-un ghem incalcit, innodat in toate felurile, de amintiri, momente, intamplari si senzatii fara nici un sens. Oare ce s-a
intamplat? Poate mi-am pierdut cunostinta....? Sau...Nu mai e nimic oare? Incerc cu disperare sa ma agat de ceva. Ceva care sa imi
demonstreze ca lumea mai e acolo.Ca lumea pe care am detestat-o mereu mai exista. Cat de mult uram lumea in care traiesc! Si uite ca
acum o vreau inapoi! Mai bine in lumea oamenilor fara suflet decat intr-o lume in care nu e nimic. Incerc sa gasesc un fir de acre sa ma prind,
care sa ma traga inapoi din adancuri. Am murit? Sau a murit lumea si m-a lasat singura? Ceva ma tot indeamna sa apuc intunericul, sa ma
unesc cu el. Ceva imi spune ca, daca urmez cursul lui, voi afla ce se intampla. Deodata, gandurile mele sunt intrerupte de o adiere ca de
gheata. Incep sa simt! Incremenesc si incerc sa ascult linistea surda, apasatoare din jurul mue. Tot nimic. Simt doar adierea aceea rece in
jurul meu. Parca ar fi respiratia unei regine de gheata in ceafa mea. Incep sa tremur de frig si de frica. Nu vreau sa aflu ce se intampla!
Ma tem ca ar fi prea groaznic, prea neobisnuit, prea nou pentru mintea mea. As claca pur si simplu....presupun. Mai bine nu. Mai bine imi
mentin mintea in nestiinta. Cel putin in legatura cu ce se intampla acum. E prea nou. Nu ma intereseaza. Vreau doar sa ma duc inapoi in
lumea mea! Daca cel putin ea era reala. Pana acuma mi se paruse a fi reala, dar acum am inceput sa ma indoiesc de acest lucru. Dar nu
are importanta. Vreau sa ma duc inapoi in lumea cu care m-am obisnuit. Vreau sa simt acea mana in mana mea, strangandu-mi degetele.
Sa simt ca traiesc. Sa fiu sigura ca intr-adevar traiesc.
Caldura....VORBE,SOAPTE,MUZICA! Incep sa simt mana din mana mea si o strang cat pot eu de tare. Vad lumina lunii si luminile
din casa. Ochii incep sa ma doare. Schimbarea brusca de la bezna in lumina m-a dezorientat complet. Nu mai stiu unde ma aflu. Dar imi vad
prietenii. Asteptand. Asteptand ce? Nu imi amintesc inca...Memoria imi joaca feste nesimtite...Ma simt ca o extraterestra intr-o lume noua.
Imaginatia o ia razna. Sunt sigura de un singur lucru. Mana din mana mea. O strang cat pot eu de tare....odata cu stransoarea aceea strang si
din dinti, imi inchid si ochii. Imi tugui buzele pana devin o singura linie. Incerc sa imi amintesc. Sa-mi amintesc tot! Nu faramituri de
evenimente!
-Noua! Opt! Sapte!
Anul nou....Incep sa imi amintesc. Da...asta era. Anul nou. Anul 2008. Artificii, sampanie, asta asteptam eu cu atata entuziasm. Ma holbez in
gol si vad artificiile sarind, pocnind, explodand. Bubuie urat..parca ar bubui in interiorul creierului meu. Dar ma bucur. Inca mai strang mana din
mana mea. Urlete, sarituri, bombaneli, rasete, imbratisari, sarutari. A venit Anul Nu. A mai trecut un an plin de nimic. Artificiile, luminile, toata
petrecerea....nu mai au nici un sens. Nu mai au nici un efect asupra mea. Doar ma holbez in gol....si ma afund in gandirea mea...in propriile mele
explicatii pentru ceea ce tocmai s-a intamplat cu mine. Mintea mea lucreaza cum nu a mai lucrat niciodata, incercand sa gaseasca o singura
explicatie plauzibila. In zadar. Nu am inteligenta si cunostintele necesare pentru a clarifica intamplarea. Dar nu conteaza. Imi dau seama
ca iubesc lumea asta. Cum este ea. Urata, murdara, ucigasa, fara rost, pacatoasa, lasa...o iubesc. In felul meu.
-Ce s-a intamplat?
-Nimic. -Zambesc. Nu stiu ce s-a intamplat. Si nici nu vreau sa aflu niciodata. Chiar daca curiozitatea mea e nemarginita. Presimt ca nu trebuie sa
aflu. Si nici nu vreau sa aflu. Niciodata.